Moartea Trece Pe Trecere?

Că polițiștii români sunt aduși pe stradă de la malul gârlii știm cu toții, dar când mai vezi, din când în când și câte-o ispravă de-a unuia rămâi cu gura căscată și riști să-ți iei amendă că ai belit prea mult ochii la organ. Și bineînțeles toate se întâmplă în zona Ștefan cel Mare, ca să aibă cârcotașu’ de mine ce să latre pe blog. Întors de la muncă, la bordul bolidului cu care colind străzile patriei (a se citi Matiz), am avut stupefacția să lovesc cu mașina inteligența unui prea măreț și abilitat dirijor de intersecții. Nu a fost asta problema, că eu chiar îmi doresc să mă oprească și pe mine la un control de rutină, că nu mi s-a întâmplat niciodată.

Stând cuminte în coloana de mașini, la semafor, am auzit girofarul magic al unei ambulanțe. Bineînțeles că autovehiculul circula pe linia de tramvai. Că doar merge cu 90 prin oraș ca să salveze bugetari. Depășind coloana de mașini care staționa în mod regulamentar, a intrat în intersecție și imediat după, a oprit în fața spitalului din zona Floreasca. Ușile din spate s-au deschis furtunos, au ieșit trei oameni, au dat o targă jos, au început să zbiere și-au băgat bolnavu’ în spital. Că deh, asta-i procedura standard parcă, nu? Ei bine…asistând la întreaga scenă, pilonul forțelor de ordine, baza societății civilizate, acest Rambo al mediului urban, polițist de intersecție, care este el, a considerat că ambulanța nu a respectat indicațiile date de el în mijlocul intersecției. Și din acest motiv a periclitat siguranța fraierilor care stăteau, oricum, liniștiți în mașinile proprietăți personale, în trafic. Nervos din fire, omu’ s-a dus în fața spitalului și … a început să fluiere, cu fluierul din dotare, bineînțeles, după conducătorul care a indrăznit să treacă peste indicațiile sale. Revenit la realitate, am văzut și eu, într-un final că semaforul arăta culoarea verde. Am pornit, însă la ce trafic este în capitala acestui superb stat, bineînțeles că tot ce am reușit să fac a fost să trec de intersecție. Apoi am rămas blocat, din nou, într-o coloană a infinitului de mașini. A existat totuși și o parte bună. Am oprit exact în dreptul organului. Care organ, se certa cu șoferul de pe ambulanță. Din frazele reținute de memoria mea și așa plină de prostii putem sublinia două. “Bă, da tu nu vezi că sunt în intersecție? Ba da, dar tu nu vezi că aduc oameni bolnavi la spital? Păi și ce? Asta înseamnă că trebuie să intri ca nebunu’ în intersecție?” Ce replică să mai ai la o întrebare de genul ăsta?

S-a făcut din nou verde și de data asta chiar mă deplasam. Însă mor de curiozitate să aflu dacă ambulanțierul respectiv și-a luat sau nu amendă. Dacă da…țara asta chiar nu mai are scăpare. Dacă nu, vă spun eu sigur că de o muștruluială bună tot a avut parte nefericitul. Așa că, dacă aveți de gând să decedați pe spațiul public, dacă aveți de gând să picați din picioare prin piață sau dacă vi se face rău pe trecerea de pietoni, grijă mare să nu încurcați traficul, că puteți să vă luați amendă și dacă ați trecut pe lumea ailaltă. Asta dacă vă dă voie polițistul să treceți, că deh, în fața dumnealui și moartea ar trebui să respecte regulile de circulație.

Poate Veţi Fi Mai Puţin Proşti…

S-a terminat campionatul, alegerile încă nu. Dar trecem de la sportul prostiei, la cel de pe teren. Tragem “cu gust amar” (vorba lu’ Ghionea) concluziile şi lingem rănile. De fapt nu noi, ci ăia răniţi. E perioada în care fiecare formaţie din Liga Lu’ Mitică, l-ar vrea pe Messi, sau pe fracsu’, pe Ibrahimovic sau pe vărul de gradu’ 4 a lu’ Cristiano Ronaldo la echipă. Însă în această perioadă se fac şi declaraţiile de final de sezon.

De Dinamo – numai de bine, din punctul de vedere al interlocutorului o echipă care pierde constant la capitolul imagine şi care s-a făcut deja de râs în faţa suporterilor. Echipa e brambura, nu se ştie ce şi cum iar perspectiva lipseşte. La fel ca şi la CFR, la fel ca şi la Timişoara, deşi ăştia din urmă au terminat sezonul de Europa League cu o victorie la Zagreb, care le-a mai salvat prestaţiile cu pretenţii de eternă vicecampioană. Interesantă este situaţia din ogradă. Din ograda din Ghencea. Steaua a jucat cu Twente ultimul meci al sezonului, în Ghencea. Unde, la marea partidă, s-au adunat câţiva speriaţi fără treabă pe acasă, ca să susţină mega echipa lui Stoichiţă. Toţi am răsuflat uşuraţi de egalul scos, deşi la fluierul de start parcă eram convins că iar o fură cu vreo 2 sau 3 goluri. Dar e bine când se termină cu bine. Şi e prost ce se spune după.

A fost frig şi cred că lumea a preferat să stea la caldură. Atât s-a putut în acest sezon de Europa League şi ne-a lăsat un gust amar. Puteam caştiga. Avem 4 puncte din 4 egaluri, dar dacă eram mai atenţi, altfel stătea situaţia. Ne concentrăm la campionat, este cel mai important pentru noi

Asta zice mega căpitanul din Ghencea, Sorin Ghionea. Jalnic. Analizând puţin cele mormăite de supremul din teren, am ajuns la o concluzie. Vorbeşte la fel de prost cum joacă. “A fost frig şi cred că lumea a preferat să stea la căldură” zice inopinantul Ghionea. Eu zic că Steaua a jucat ca o cizmă de pescar, iar suporterii s-au săturat de prestaţiile jalnice, de înjurăturile adresate oierului şi de dictatura din Ghencea şi au ales să facă ceva mai bun. Spre exemplu să doarmă. “Atât s-a putut în acest sezon de Europa League şi ne-a lăsat un gust amar”, consideră căpitanul. Hmmmm… Eu zic că a fost mai mult decât suficient pentru o echipă care face egaluri cu Şerff Tiraspol. Iar gustul amar…de unde? De unde amărăciunea asta? Ce, voi a-ţi mâncat iarba de pe teren ca să aveţi gusturi amare? V-a dat Lippi lămâi înainte de meciuri, să aveţi gusturi amare? Nu cred. Cred că nu se face diferenţa între gustul amar şi regretele generate de neputinţă. E o diferenţă colosală. “Puteam câştiga” mai râgâie pe limba lui Ghionea. E adevărat. Şi eu puteam fi acum în Thailanda, mulgând vaci cu 7 ţâţe. Dar nu sunt. Şi voi puteaţi să jucaţi fotbal, dar uite unde sunteţi. Şi dacă vine vorba şi de atenţie…zic că un orb e mai atent la cum se mişcă o stripteuză grasă pe bara de la metrou. Voi chiar sunteţi aerieni. Habar nu aveţi de atenţie. Nu mai vorbesc de aia distributivă şi alte alea. Banu’ primează, iar de când ciobănaşu’ cu 22 de oi negre a închis robinetul, în Ghencea predomină partidele plictisitoare şi fără de rost. Noroc că mai sunt vreo câţiva pe la echipă pe acolo care ori chiar ştiu să joace, ori vor neapărat să se transfere şi trag din răsputeri să atragă atenţia cuiva. Cam aşa fac eu analiza unui fotbalist care se vrea căpitan la o echipă la care au mai jucat Duckadam, Hagi, Belodedici sau Dan Petrescu. Pe lângă mulţi alţii. Între timp, statutul de certitudine s-a dus de mult pe apa sâmbetei, iar eternele speranţe sunt ca la ele acasă în curtea Stelei. La final, un singur lucru pentru mai marele din teren al echipei fără de linişte: Poate o să luaţi campionatul. Poate o să fiţi mai atenţi. Poate gustul amar, va fi dulce şi poate lumea va veni la stadion. Poate voi o să vă deşteptaţi, iar eu, poate, nu voi mai fi atât de acid când scriu despre voi.

De Ieri Până Poimâine!

Apăsâd scaunul cu greutatea curului, am primit Buzz-ul ăla de carea aveam (sau nu) atâta nevoie. Am fost rugat zilele astea să scriu niște teme pentru facultatea de jurnalism și cu tot patosul cu care am acceptat ideea, mi-am dat seama pe parcurs de ce greșeală făcusem. Subiectele în sine sunt de-a dreptul atipice facultății de jurnalism iar cerințele sunt, zic eu cel puțin stupide. Dar m-am conformat. Uitându-mă cu atenție prin gloata de teme mi-a atras atenția una din primele. “Realizați un reportaj despre orașul natal”.

Normal că aș scrie oricând, pentru orice ziar sau revistă despre Cîmpina, chiar cu mare plăcere, deși e unul dintre orașele în care dacă bați pe cineva e posibil să fie chiar văru-tău, sau vreo rudă de gradul 3. Acum m-am văzut însă nevoit să limbăcesc niște cuvinte despre capitală. E greu să scrii despre București și să deosebești aspectele negative de cele pozitive. E greu să faci o comparație între ce a fost, ce este și la ce ar trebui să te aștepți. Acum câțiva ani când veneam la capitală eram în al 9-lea cer. Aveam impresia că aici găsești absolut orice, nou, vechi, monden, gagici, bere, mașini, gălăgie, tot. Acum sunt total oripilat de gusturile, de oamenii, de fețele de aici. Nici nu am idee dacă e mai bună o comparație între Bucureștiul în care a crescut Maia Morgenstern, și cel în care încă mai aruncă cu bale și cu dinți de aur Sorinel Puștiul de Platină, sau pur și simplu o scurtă istorie de la maimuță și serenade la pentium “oapte” și mașini pe care scrie cu litere de argint “Dulăul”.

Plăcerile Bucureștiului de odinioară, dădeau, față de plăcerile Bucureștiului de azi, altă stare de spirit. Lipscaniul ăla de demult, văzut mai mult în diapozitivele făcute de bunici, parcă arăta totuși mai bine decât cel de acum. Ăla avea stil, ăsta are acoperișuri picate pe oameni. Ăla avea străzi mai curate, nu bălți cu nămol și până și oamenii aveau alte fețe. Fețe de oameni bucuroși. Acum lumea e tristă. Nimeni nu mai știe să se bucure. Sau dacă se bucură, se bucură doar când zidarii angajați de Oprescu se opresc din târnăcopit. Era într-adevăr altceva când alergai după tramvaiul tras de cai și nu după 182-ul plin de babe isterice și de alcoolici. Acum totul se bazează pe infrastructură și te ia amețeala când trebuie să urci la ultimul etaj de la World Trade Plaza ca să bei o cafea. Atunci aveai Piața Kolagniceanu sau Lipscaniul. Mai aruncai un ochi și pe exteriorul palatului Kretzulescu și puteai să te duci liniștit acasă să zâmbești. Acum zâmbești dacă nu te iau ăia cu seria 7 pe capotă, la trecere. Zâmbești dacă ai adidași mai de firmă decât ăla care râgâie lângă tine în metrou și zâmbești seara când ajungi acasă și-ți dai seama că ai mai reușit să te descurci o zi în capitală.

Comparație nu poate fi făcută. Însă totul depinde de om. Schimbarea însă tot omul o face. Iar când ceva nu e pe placul cuiva se ajunge la regrete. Dictatură, comunism? Nu! Libertate, democrație. Dar ce bine era atunci, aud și astăzi pe străzi. Deci de ajuns am ajuns aici, dar cu mintea suntem tot în 1960. Ca și concluzie, Bucureștiul nu te schimbă, te transformă. Substratul de om mai puțin prost există încă în fiecare dintre voi, ăia trecuți de 50. Eu nu-mi pot da cu părerea că n-am trăit atunci. Dar pot trage concluziile. Bucureștiul nu mai e ce-a fost și nici nu va fi ce este. Este mereu în transformare. Până se va ajunge la sufocare.

Impresia Finală

“La final mulţi viteji s-arată!” Cam asta a fost şi deviza băieţilor lui Lucică ăl mic în faţa Insulelor Feroe. Am văzut, e adevărat, altă mentalitate. Parcă şi altă determinare. Au jucat şi cu frică ce-i drept. Doar după ce iei 5 în Serbia, să te bată şi Insulele Feroe pe teren propriu, nu se poate că te mănâncă şacalii pe străzi. Însă parcă a plăcut puţintel ochiului ce s-a văzut.

Nu iau apărarea nimănui că oricum suntem cizme. Sau nici măcar. În urna a 3-a valorică pentru Europenele din 2012 sunt doar tocurile de cizmă. Încălţările propriu zise sunt în urna a 2-a. Iar în prim plan sunt direct cracii. Cam aşa e şi cu calificările astea. Pe de altă parte tind să-i dau dreptate şi lu’ Mitică. Bă nene, dacă nu mai vine Mutulică la naţională, cine mama lu’ Ştefan Pinalty o să vină-n locul lui. Gigel Bucur? Da, a marcat cu Feroe dar experienţa nu-l recomandă pentru a fi un nou număr 10. Nu că Mutu ar avea faţă pentru aşa ceva. Moştenirea de la Hagi, se ţine cu sacrificii, cu lupte. Nu cu ţuici, păsărici şi party-uri cu Banana Katane ăla de la Voivodina.

“Impresia finală contează” a spus Cristea înaintea partidei de la Piatra Neamţ. E adevărat, dar contează şi conţinutul. Iar conţinutul se va vedea abia la începutul anului viitor când, căcaţi în chiloţii cumpăraţi de la Armani, tricolorii o să înceapă o nouă campanie de calificare. Noroc că faţă de calificările la Mondiale, unde n-am mai fost de când s-a inventat roata, la Europene am fost în 2008. Dar asta nu-i o scuză.

Şi, da, iată, dragi interlocutori, că între timp au fost şi unii mai şchiopi ca noi. Israelul a remizat în Elveţia, iar naţionala României şi-a realizat obiectivul de a rămâne cizmă. Am rămas în grupa a doua valorică, printr-un concurs senzaţional de coincidenţe, iar toţi spun acum că obiectivul a fost realizat. Să vedem ce o să spună la anul.

Că-când treci codrii de aramă…

Că-când treci codrii de aramă, sau pe ăia de bronz, dai pe Bucureşti – Ploieşti între numerele 25 şi 27 de sediul de la Antenă. Luminiţe, beculeţe, ierbuţă şi nămol cât cuprinde. Cam asta găseşti în faţă. Toate menite să ofere aerul ăla de televiziune modernă. Odată trecut de BGS-ul de la intrare, lumea televiziunii te face să vrei să fi intrat într-un sediu de radio.

Necunoscutul devine cunoscut după ce treci de uşile de termopan, iar dicţionarul de înjurături se îmbogăţeşte la fiecare pas. Scrisesem acum ceva timp un articol, în care trăgeam concluziile după angajarea unor englezoi care să facă treaba să meargă. Atunci la toţi le era fircă de metodele britanicilor, despre modalitatea lor de a percepe şi de a concepe anumite lucruri, iar atmosfera era mai tensionată ca niciodată în sediul Antenelor. Acum, la 2 luni după, englezoii încă încearcă să desfacă iţele încâlcite ale minţii omului de televiziune român, şi nu înteleg de ce mentalitatea în televiziune este încă la nivelul homo-sapiensului de acum 4 milioane de ani.

Este de râsul curcilor să vezi ditamai englezoiu, care practic a pus pe picioare CNNu’, cum rămâne cu gura căscată, când rag ăştia ca leii în regie. Mi-a explicat omu’ plin de tact că “afară” nu se aude nici musca în regie, că totul este miere şi lapte şi de aia toate merg atât de bine. Am răspuns româneşte, în română: “Da, mă, bine!”

To Be Continued…

Camera 118. Sau Cum Să Devii Erou

1979. 30 mai. Ora 6.30. 2 picioare ies de sub pătura cu însemnele celor de la Nottingham Forrest şi încalţă papucii de casă. Omul se ridică greoi din pat şi face primii paşi spre baie. Ocoleşte cu grijă sticlele goale de wiskey aruncate pe podea şi dă la o parte cu piciorul scrumiera din care pică chiştoace de ţigară. Încearcă din răsputeri să se dezmeticească şi îşi inundă faţa în palmele pline cu apă de robinet. Parcă s-a mai trezit. Se duce la geam şi spune în gând: „Vremea e numai bună. O s-avem nororc”. Se îmbracă în grabă şi iese pe uşă. Doar 2 minute făceai de la el din cameră, până în holul hotelului din Munchen. Toţi sunt deja acolo. Iau masa împreună şi apoi respectă tradiţia de a ieşi la o plimbare. Aşa e înainte de fiecare meci. Peste doar 10 ore o să joace partida vieţii lor. Fiecare jucător din cei anunţaţi titulari are de respectat câte o superstiţie. Ba ţin pietre în buzunar, ba dau cu parfum pe ghete, dar acum parcă nimic nu mai contează. Orice ar face sau nu trebuie să dea tot şi să învingă.

După plimbare şi masă, toţi jucătorii se întorc în camere. Ar trebui să doarmă dar nimeni n-are somn. Se adună mai mulţi în camera 118 a hotelului, poate s-or mai linişti. Unul dintre bobocii echipei tremură din încheieturi. Veteranii deja ştiu cum să potolească tensiunea de dinaintea unui meci de genul ăsta. Nici cât ai zice peşte pe masă sunt deja 3 sticle de wiskey de diferite mărci. Sunt 5 oameni cu totul. Emoţiile îi copleşesc iar tensiunea parcă creşte. Orele trec iar cu doar jumătate de ceas înainte de plecarea spre stadion, antrenorul intră în cameră. Din 5 oameni 3 sunt praf de beţi, iar 2 ameţiţi bine. Apa rece de duş îi mai trezeşte dar oricum nu prea ai ce face cu ei. Mirosul greu de ţigară îl irită şi mai rău pe tehnician. Se apucă şi le dă palme, zbiară la ei, dar…nimic. Îşi trage greoi sufletul şi iese pe uşă. La nici 5 minute distanţă, intră maseurii echipei îi iau pe toţi de acolo şi, prin spatele hotelului îi îmbarcă în autocarul spre stadion.

La stadion forfotă mare. Se joacă pe Olympiastadion din Munchen. 20 de minute până la fluierul de start. Echipele revin în vestiare de la încălzire. Antrenorul refăcuse deja echipa şi dădea ultimele explicaţii. Fluierul de start. Finala Cupei Europa (actuala Ligă a Campionilor). Nottingham Forrest contra celor de la Malmo F.F. 20 de minute de joc şi suedezii dominau categoric. O mână bate pe spatele antrenorului. Abia trezit din beţie Trevor Francis, îşi cere scuze cu ochii în lacrimi şi cere să joace. Insistă. Antrenorul cedează. Intră în minutul 42. Dă gol 3 minute mai târziu. Iar la final ridică primul trofeu major câştigat de cei de la Nottingham, deasupra capului. Totul devin istorie. Istoria unui meci câştigat în urma unei greşeli care-l putea costa cariera.”A avut bunăvoinţă, încredere şi inspiraţie” a spus, cu medalia la gât Francis la finalul partidei despre antrenorul său. Un gol istoric, după o beţie istorică. 25 de ani mai târziu povesteşte, mângâind medalia, totul. Nu regretă nici acum nimic. Nici nu are de ce. O poveste de devotament total, în care Francis recunoaşte tot, inclusiv că a avut o durere nebună de cap după gol datorită forfotei din tribune. O poveste auzită de cei de la Nottingham Forrest şi astăzi, însă cu oricât wisky sau băutură, formaţia nu mai e ce a fost. Iar asta o ştie şi Francis.