Mega Ofertă Turistică

Am mai măzgălit eu, la un moment dat, cum că tuturor ne-ar conveni foarte mult să fim proprii noştri şefi. Şi cum mie îmi place să mă consider un revoluţionar de clasă mondială, arunc bomba pe piaţa imobiliarelor. “Miliardar la secundă” se intitulează planul meu de cucerire a conturilor [voastre, bineţeles], iar ideea vine de la nişte elveţieni care n-au mai avut ce să facă cu un buncăr situat lângă Zurich.

Baia hotelului de 0 stele

Cam în halul ăsta arată baia hotelului de 0 [da, 0 stele] pe care ăştia l-au deschis. Ca să faci duş cu apă caldă dimineaţa se organizează o tombolă seara, iar cine este câştigător are parte de 5 litri de apă proaspăt încălzită. În 52 de camere, fără ferestre, pot dormi şi câte doi oameni într-un pat single, dar asta pare să nu-i descurajeze pe turişti. La 9 euro pe noapte ai un acoperiş deasupra capului, un pat sub tine şi….cam atât. Atâta interes ridică hotelul ăsta că rezervările se fac cu o lună înaintea cazării. O treabă extraordinară zic eu, puţin amărât că ideea [şi da, m-am interesat] nu a fost a unui român. Normal, când faci o treabă şi când intri pe piaţă trebuie să oferi condiţii asemănătoare însă la preţuri mai bune. Iar de asta vor avea parte turiştii care vor lua legătura cu multinaţionala mea companie de turism.

Încă neînfiinţată, compania mea va avea sedii în Mozambic, Afghanistan, Iran, Japonia, România şi bineînţeles Polul Nord. Astfel toţi cei care vor plăti suma de 5 euro, contravaloarea cazării, vor avea parte de: cazare în orica gaură de canal doresc, în acest preţ intrând şi încălzirea cu aburi. Pe perioada verii propun o ofertă imbatabilă ca preţ, de doar 4 euro şi un loc asigurat pe iarba din parcurile din centrul capitalei. Amenda primită din partea poliţiei comunitare NU o vom plăti noi, însă vă vom face cu drag o copie, pentru care vă vom taxa cu 1 leu. În cazul străinilor se va percepe o taxă de 1 euro. Masa, bineînţeles va fi asigurată de dumneavoastră, ori la tomberoanele pe care le punem la dispoziţie, cu meniu de tip bufet suedez, ori la unul dintre centrele de asistenţă socială din oraşul în care vă cazaţi. Pentru cei interesaţi, organizăm şi partide de pescuit, la care nu asigurăm nici transport, nici undiţe, nici momeală. Deocamdată inscrierile se fac la commentul de la acest post, dar purtăm negocieri intense şi cu Poşta Română pentru a facilita serviciile de trimitere de scrisori cu plata la depunere. Astfel, primii înscrişi vor avea parte de un sejur de neuitat de 6 zile în oricare dintre locaţiile alese, la primul hotel de -4 stele [da, minus 4 stele]. Prima noapte se va taxa cu 5 euro, urmând ca nopţile petrecute în puşcărie până la plata cauţiunii să fie taxate cu 3 euro de căciulă. Facem bineînţeles şi reduceri pentru grupuri de studenţi şi pensionari, însă condiţiile se vor discuta la data cazării. Pentru primul grup care va sta la hotelul nostru din Mozambic avem gratuit şi un bonus. În prima zi de cazare, veţi putea beneficia de o senzaţie unică de îmbolnăvire cu ciumă, boală de mult uitată pe continentul european. Pentru cei care aleg să meagă cu compania noastră în Afghanistan şi Iran, am ales ca şi cadou o grenadă fără cui, pentru ca cei care aleg ca destinaţie Japonia să fie înscrişi gratuit pe lista neagră a Yakuza. Doritorii de excursii care se vor aventura spre Polul Nord vor fi însă obligaţi să consume vin roşu şi multă carne de capră, pentru a fi mai fragezi în faţa urşilor polari. Ne considerăm astfel ecologişi, dorind să repopulăm şi să salvăm speciile carnivore pe care de dispariţie de la capătul nordic al pământului. Aşadar, aşteptăm înscrieri la cel mai inedit hotel de pe planetă. Hotelul care nu există. Sau, pentru cei optimişti, hotelul care se întinde pe suprafaţa a 5 ţări. Vă mulţumim anticipat şi promitem solemn ca primii 5 înscrişi să afle când vom stoarce primul milion de euroi de la restul fraierilor care au pus botul la aşa ceva.

Vreau Să Fiu Canonizat…

Din acelaşi ciclu cu “Inventivitatea e limba de bază la români”, am descoperit astăzi un nou artizan al culturii, al frumosului şi al doagelor lipsă. Este vorba de un obosit de 70 şi ceva de ani care cere cu insistenţă de la Biserica Ortodoxă Română…canonizarea lui Mihai Eminescu. Toate bune şi frumoase, însă ăia de la B.O.R., par să gândească mai mult decât nea Ţene ăsta, care se mai vrea a fi şi preşedintele ligii scriitorilor din România. [Asta se scrie de obicei cu litere mari, dar cum pentru mine nu reprezintă niciun real interes, nu văd de ce i-aş ridica în slăvi]

Refuzat de feţele bisericeşti, nea cutare ăsta a început el să bâzâe că ce mare scriitor e el şi că la 70 de ani a făcut mai multe decât majoritatea scriitorilor şi că el va continua să insiste până Eminescu va fi declarat sfânt. Măăăăăii, nea Ţene… Mergând pe acelaşi principiu, simpaticul Mircea Dinescu a cerut şi el să fie canonizat şi aşteaptă răspunsul. Iar eu propun sus şi tare [propunearea, nu altceva] ca şi Cheloo să fie declarat patriarhul Dobrogei. Smiley să fie considerat sfânt prin definiţie, iar Sexy Brăileanca să primească titulatura de Protectoare a virginelor.

Mai interesant este că această canonizare a lui Eminescu o cere unu care prin 90 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România pe motiv că a plagiat nu ştiu ce operă. El cică a scris 28 de cărţi [de care probabil nu a auzit nimeni] şi pe lângă el toţi perverşii ăştia care suntem noi, reprezentăm de fapt nişte pigmei. Păi, dacă la ăia 24 de ani ai mei sunt un pigmeu în faţa ta, tu la 70 eşti o fosilă impotentă care cere lucruri idioate. Până să ceară însă şi canonizarea lui Vadim Tudor pe motiv că scrie frumos, dar tot dobitoc este, îi mai propun distinsului descendent al lui Păcală să facă o adresă scrisă şi la Arhiepiscopia Română şi să ceară ridicarea lui Emil Boc la rangul lui Sfântul Andrei, preaînălţarea Elenei Udrea în funcţia de preacuvioasă şi înlocuirea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil cu cuplul Răzvan şi Dani de la Antena 1.

P.S.: Fiv-ar dă râs Liga Scriitorilor cu tot cu preşedintele ei. Vedea-v-aş scriind cu creta pe bordurile lu’ Videanu, deşi la ce idei aveţi cred că o să cereţi şi ridicarea acestora la rang de gard.

“The Possessor Of A Puţă”

a da la untură lu’ binica: to have sexual intercourse; very used by the romanian community in Meudon

Mi se pare genial. Aşa încep pe net, explicaţiile despre înjurăturile în română. Şi bă frate, mi-am demonstrat încă odată că românu’ e cel mai inventiv prototip de prost din toate timpurile. Cine mama naibii s-ar gândi la expresia “a da la untură lu’ binica”???? Este foarte clar din punctul meu de vedere că avem printre noi nişte specimene extraordinar de defecte la acoperiş. Partea mai mişto este că englezul, de curios ce e el, a început să traducă din română în engleză înjurăturile neamului nostru de obosiţi intelectual. Astfel, explicaţiile date de o mare enciclopedie on-line despre limba română, încep cu “The Romanian language is considered to have a huge set of inflammatory terms and phrases.” Ceva de genul…ăia mai mult înjură decât vorbesc normal.

A puţoi is the possessor of a puţă. Aceasta este explicaţia titlului. Incredibil. Mai interesantă este partea de final a acestii lecţii de înjurat în limba română. La final de pagină…sunt explicate “mot-a-mo” câteva dintre expresiile cele mai vulgare şi jignitoare din a noastră de-aur limbă. Poate nu suntem chiar cei mai absenţi din lumea reală. Poate englezoii ăştia chiar nu au avut ce face şi culmea, s-au găsit să ne traducă nouă înjurăturile. Şi au mai şi luat bani pe asta. Că doar atâta timpă cât lucrezi pentru o enciclopedie on-line super respectată şi te pune şefu să traduci toate porcismele din română, ceri bani ca lumea că altfel eşti luat de prost. În altă ordine de idei, pe această cale aş dori din suflet să-l cunosc pe ăla care a spus pentru prima dată “A dezmorţi meduza”, “A cocli la secreţii” sau “A mulge şarpele”. Mai multe găsiţi aici.

Asta Chiar Tre’ Să Doară!

Cât de idiot trebuie să fii pentru ca într-o emisiune televizată să îţi laşi scăfârlia tăiată de un ninjălău amator? Ete că deranju’ nu-i  atât de mare. Recuceritorii de rating de la TVR, i-au propus lui Bittman, proaspăt “ceva” la ministerul de finanţe, dar în acelaşi timp încă realizator de emisiuni cu rating negativ, să-şi aducă în platou colegii de la Holograf şi în căutarea fraierilor care chiar să se uite la “Dănuţ SRL” să încerce să-i scalpeze. Şi a reuşit.

Cu un ananas înfipt în freză, unul dintre distinşii formaţiei de mult apuse, s-a lăsat tuns, la propriu de un homeopat fără ocupaţii decente. Marele maestru Zen, mânuitor de săbii a început să taie din ananas cu viteza luminii stinse şi probabil din cauza ochelarilor purtaţi pe mufarină, i-a luat lu’ nea’ Romeo Dediu şi-o bucată de cap. Da’, nu-i problemă. Câte nu se pot întâmpla în emisiunea minune a remumificatului Dănuţ? Reacţia? “Bă da, ultima lovitură a cam durut”. Atât a mai apucat să spună chitaristul holografic, înainte să fie dus de urgenţă la Floreasca. Foarte tare de altfel. Da aşa se întâmplă când te laşi pe mâna unora care au văzut prea multe filme chinezeşti. În locul lui nea Romică, cred că după ce mi-aş fi reparat acoperişul m-aş fi întors în emisiune şi aş fi luat rol de Winnetou. Da’ nu cu sabia, ci cu toporu’. Şi îi arătam lu nenea ăla care mi-a deranjat scăfârlia cum se taie cu adevărat o bucată de cap. Danuţ a continuat emisiunea gândind-se deja cu cine îl va înlocui pe nea’ cutare, care a trecut printr-o experienţă “near death”. Mai mişto a fost reacţia colegului de la Holograf, Edi Petroşel, care după două săbii trecute pe lângă mufaretă a făcut o faţă demnă de filmele lui Hitchcok. Oricum totul e bine când se termină cu capul pe umeri. Pe această cale îi recomandăm lui Dănuţ ca în emisiunea viitoare să le aducă pe fetele de la Bambi şi să le dezvirgineze cu un pickhammer, sau mai bine să încerce să o radă în cap pe Oana Zăvoranu cu maşina de tuns iarbă. Asta sigur ar ridica spectaculos ratingul emisiunii de la televiziunea bugetarilor.

Adrian, Copilul Minune

Duşmanii-i poartă pică, că n-au valoarea lui, da acum râd cu trei guri de fraier. Il Fenomeno se autodistruge, iar lumea fotbalului cu un ochi plânge şi cu altul râde. Adevărul este că, din punctul meu de vedere se adevereşte, încă odată, dacă mai era nevoie că românul are momente când e prost bătut în cap. Când ai nevastă după care bărbaţii s-ar sinucide, salariu pe care muritorii de rând, ca şi mine de altfel, l-ar câştiga în 4,3 generaţii, lumea te vede ca un idol, femeile urlă pe stradă după tine, iar la restaurante scumpe şi de lux se găseşte întotdeauna cea mai bună masă pentru tine, tu te trezeşti într-o dimineaţă şi spui…”hmmm, hai să slăbesc…uuuuu uite o pastilă pe masă. E bună asta” Hap. Şi aia e. Mda ăsta e Mutu, şi probabil că numele e predestinat. Mai toţi rămân muţi la cât de prost e ăsta.

A avut dreptate ciobanu când a zis că dacă stătea ăsta în banca lui, îşi vedea de fotbal şi îi dădea la buci doar lu nevastă-sa era acum căpitan la Barcelona şi avea un salariu de-i plângea şi Cristiano Ronaldo la uşă. N-o fi chiar aşa dar măcar partea cu salariul cred că putea fi adevărată. În schimb, nuuuuu. Mutu face ce-i trece prin capul pătrat şi culmea culmilor, dă vina pe mă-sa. Să ajungi de la Argeş la Inter, nu-i deloc uşor, dar e realizabil. Când joci pe Stamford Bridge în tricoul lui Chelsea trebuie să fii nebun să faci vre-un pas greşit. Mai ales că salariul săptămânal se numără în zeci de mii de coco. Ei bine, Adiţă a reuşit. A făcut pipilică şi pe Chelsea şi pe Inter şi pe Juventus şi pe Naţională şi pe el. Acum şi pe Fiorentina. Şi la final va rămâne doar cu chilotul ud şi mirositor şi nu va mai fi băgat în seamă de nimeni. Că aşa e bine să termini o carieră de fotbalist în care lumea te-a văzut ca succesorul perfect al lui Hagi. Mda…bine…

O Zi Din Viața Unei Proaste

Sunt proastă. Recunosc. Inteligența nu vrea să mă lovească în freză și nu se lipește de mine nici dacă aș mirosi a căcat, iar inteligența ar fi o muscă. Timp de 36 de ani, am tot încercat să agăț vreun cocalar cu 7 mașini, 5 vile, burtă de nu-și vede…genunchii, teren pe lună și un cârd de sclavi care să îi facă toate poftele și să fie plătiți în orez. N-am reușit. Am fost aproape dar mi s-a spus că sunt prea proastă. Nici măcar botox-ul și silicoanele nu m-au apropiat de idolul meu Cătălin Botezatu. M-a chemat ce-i drept la o prezentare de modă de-a lui dar când mi-am pus chiloții invers, mi-a tăiat maul și m-a trimis acasă cu mesajul “Ești proastă!”. Am hotărât astfel să mă remarc pe net, că alte soluții nu am și vreau să mai mănânce și gura mea ceva. Programul meu este de altfel unul foarte simplu și mă gândesc că, dacă îl voi expune pe internet se va găsi unul dintre nepoții lui Becali să mă ia de nevastă.

Dimineața pe la 11

Mă trezesc în patul de paie, amenajat pe podeaua odăii în care stau cu chirie. Dau cârpa de șters praful de pe mine și merg spre baie să mă bărbieresc. În fiecare dimineață îmi dau mustața jos. Am învățat de la tata. El se bărbierea cu lama, eu prefer ceara. O refolosesc pe cea cu care mă epilez în cur. Mai înghit câte un floc dar nu mă deranjează, chiar consider asta un gen de mic dejun. După bărbiereală, mă spăl bine pe spate cu apă distilată și cu săpun, iar apoi cobor la vecina de jos să o rog să dea drumul la căldură că eu nu știu să folosesc caloriferul. Urc din nou în casă și mă apuc de citit. Am ajuns la pagina a doua din catalogul Ikea. Este ediția 1993. Sper ca până va ajunge EBA președintă să îl termin. Vreau să îi trimit un CV de-al meu, iar o prietenă de la Spitalul 9, mi-a recomandat să trec și prima carte citită acolo.

Pe undeva pe la prânz. [Nu știu să citesc ceasul atât de departe]

Îmi iau bikini cumpărați de la Centrul de reciclare și cobor în parcare. Spăl mașini la întâmplare, poate o fi vreuna a unui bogătan. Deviza este clară. Cu cât e mai mare mașina, cu atât e mai bogat. De asta spăl în fiecare zi mașina de gunoi. Dar cu toate astea nimeni nu mă bagă în seamă. Urc resemnată și dau drumul la muzică. Scot ușor dopul din perete și ascult de la vecinu, că habar nu am să bag radioul în priză. Nu încape. Pe undeva spre după amiază, mă duc la mall. Am descoperit și rețeta de a face bărbații să se uite la mine. Stau lângă manechine în vitrina de la magazinul de copii. Se uită cu toții mirați, dar când deschid gura, se închide magazinul. Nici asta nu o înțeleg.

Când apune soarele. Adică seara spre noapte.

Mă duc spre casă. Nu iau tramvaiul că nu știu în ce direcție. Și și așa nu îl pot lua că din câte am înțeles nu mă lasă cu el în bloc. Când ajung în fața blocului obișnuiesc să mă cert cu lumea pe locurile de parcare. Mașina oricum nu e a mea, dar eu deschid mereu discuția că așa mai aud și eu cuvinte noi. Unii vorbesc însă prea repede și nu înțeleg, dar oricum e bine. În seara asta unu a fost chiar insistent. Avea un Matiz alb cu numere de Ph. Cred că era din Philadelphia. I-am zis că mi-a luat locul de parcare și că dacă îl mai prind pe acolo îi tai cauciucurile. Mi-a spus că nu era locul marcat și că nu a avut de unde să știe că acolo parchez eu de obicei. Am vrut să par mai interesantă și l-am făcut ordinar. Așa îmi zice lumea și mie și am crezut că e o laudă. Am priceput acum că de fapt e ceva nașpa. Oricum este unul dintre puținele cuvinte pe care le-am spus că altele nu prea mai știu. Avea o gagică cu el care era să mă facă una cu pământul, bine că a tras-o repede în mașină că altfel cred că mă bătea de-mi suna apa-n cap. Când a plecat, m-am impacientat puțin și am început să zbier un text scris pe punga de detergent, poate mă remarcă și pe mine cineva. Acum a venit însă seara. Mă bag în pat puțin speriată. Mâine e luni și am examen la școală. Dăm test din bastonașe și eu nu prea am învățat. Dar am doar 36 de ani. Am timp.

TaximeTRISTA Românie…

Sigur ai mers măcar odată cu taxi-ul. E imposibil să nu fi mers. Cred că singura excepție e gherțoiu de Dorobanți care s-a născut direct în Cayenne. Dar și ăla, după 7 șampanii în Bamboo, tot taxiul îl ia. Am avut privilegiul de a alege în seara asta un taximetrist pus pe fapte mari. Genul de taximetrist recuperator. Am urcat în Dacia Solenza a lui, fabricație Taiwan, 1912, tapetată cu pahare de cafea pe jos și cu un miros de veveriță proaspăt împăiată și am vrut să spun destinația. Da’ ce am apucat? No way, Jose. Mașina a pornit ca prin minune, iar din stânga am început să-l aud pe cetățean lătrând, la propriu la o anume Cerasela, aflată bineînțeles la capătul celălalt al telefonului marca Nokia 3210, producție tot Taiwan, tot 1912.

N-am mai zis nimic de curiozitate. Mă gândeam că omu’ e cel puțin telepat și știe deja adresa la care vreau să ajung. După ce și-a băgat în receptor și organele strămoșilor lui, iar Cerasela i-a închis în nas, i-am spus unde vreau să ajung. A pus frână, a întors la 180 de grade și mi-a zis că îmi ia mai puțin cu teij dă mi, că doar nu a fost atent, că se certa cu “cățeaua aia”, după cum, chiar el o alintă. Mergând spre casă, am mai învățat câteva înjurături nou nouțe. Se bălăcărea cu fomeia pentru 4 milioane. 4 milioane date pe benzină în 4 drumuri făcute până la Lehliu. Doar dus. Adică două drumuri dus-întors. Am înțeles că m-am suit într-un fel de petrolier transatlantic, dar dacă ăla a consumat benzină de 1 milion doar dus, de la București până la Lehliu, mașina ar trebui clar garată la muzeul prostiei. Problemele au început să apară pe drumul către casă. Orbit de furia provocată de madam Cerasela, taximetristu’ numai cu ochii pe drum nu mai era. Iar eu mă înălțam pe minut ce trecea de la câtă căcăuță aveam sub cur. “Solnița” făcea ca barca și când mai trecea și câte un tramvai pe lângă noi, eram deja în semi covalescență. Am ajuns într-un final, întreg acasă. Asta după ce coana Cerasela i-a mai închis obositului de 2 ori telefonul în nas. Probabil că se ceartă și acum. Dar, părerea mea, Cerasela iese învingătoare, iar pe ăsta o să-l văd la știrile de la ora 5. Mi-a explicat că are de luat bani de la cucoană, dar chitanțe, măcar alea de la plinurile de benzină nu le mai are. În schimb vrea să se ducă la poliție. Bună treabă. E ca și cum aș spune eu că are să-mi dea Brad Pitt 4 milioane de coco. Și m-aș duce și la poliție. Hmmmm…S-aprinde becu’.

Și pentru ca seara să fie completă, înainte de a mă sui la ăsta în hodoroagă, am observat un nea’ galant care își căra bagajele dinspre aeroportul Băneasa către centru. Exact când a ajuns lângă mine a început să urle pe o engleză curată de eram la un pas să îi dau două scatoalce. Din ce l-am auzit spunând (Odată la 3 cuvinte apărea câte un shit, motherfucker, sucker, dick, lick, bitch, Romania) îl jecmăniseră niște…ghici ce?….da, taximetriști drăguți. I-or fi luat și pielea de pe portofel de la ușa terminalului și până la poarta aeroportului, dar omu’ nu părea descurajat deloc și căuta cu disperare un bancomat. Bine ai venit în România. Țara tuturor posibilităților pentru ăia care au mâna mai rapidă ca ochiul și mintea mai proastă ca fața lu’ Naomi.

Cum Să O Agăţi Pe Nikita!

N-am cum să mă abţin. Nu de data asta. De obicei, când văd ceva ce merită pe Internet sau printr-un ziar, gândesc cu aprofunzime problema şi abia apoi o expun pe blog. Nu este cazul şi aici. Prietenii de pe Times New Roman, au găsit modalitatea perfectă prin care Nikita îţi poate deveni partener de viaţă. NU am ce să reconsider aici. Totul este foarte clar. Dacă vrei să o agaţi caftitoarea de piţipoance şi de Diaconeşti, trebuie să urmezi doar câteva reguli simple. Şi te vei alege cu afecţiunea pe care ţi-o poate oferi, la fel de bine şi un tanc. Dar, până la urmă, vorba lungă sărăcia lui Becali. Vă las să citiţi şi apoi să acţionaţi. Dacă reuşiţi anunţaţi-mă şi pe mine.

 

Poate ai pierdut cel mai dificil pariu din viaţa ta şi trebuie să te dai la Nikita….Dar cum să o faci pe Nikita să te asculte neavînd vocea lui Capatos? Cum să o faci să tacă, neavînd la îndemînă un ciolan pe care să i-l îndeşi pe gîtlej? Ştiu, pare imposibil. Iată cîteva replici care nu o vor lăsa rece, nu pentru totdeauna. Va sta puţin, va pufăi, seul de pe frunte i se va încreţi şi într-un final, cînd vei crede că totul e pierdut, va procesa.Pont: Nikita nu aparţine sexului slab, ci sexului gras şi foarte gras.
 

I se va părea sexy să-i şopteşti, chiar la ureche dacă nu ţi-e scîrbă:

Te scot la o ceafă de porc viu?

Vino la mine acasă, am o sticlă de ulei franţuzesc din 1914!
Tata are abator şi dacă pun o vorbă putem să mergem noaptea să mîncăm carne nepreparată.

Te asemeni cu vinul, mai exact cu grasa de Cotnari.

I-ar plăcea să o minţiţi frumos că:

Că nu îţi place Rubens, precursorul anorexiei.

Că eşti un tip optimist, care vezi mereu jumătatea plinuţă a paharului.

Că eşti alergic la lactoză, dar nu şi la batoză.

Că îi veţi face cado un o carte de la Humanitas, din colecţia Carnea de pe noptieră, Kurt Vonnegut – Abatorul cinci.

Că filosoful preferat este Bacon, Francis Bacon.

Ţine minte:
Nu te da mare spunîndu-i că ai bani, asta nu înseamnă nimic pentru ea, ea nu e ca altele. Spune-i că ai mălai sau caşcaval. A mîncat odată bani şi nu se dă în vînt după ei.

La fel de simplu de abordat ar fi:

Ce faci c**ie?

Şi încă ceva: Nu-ţi suge burta, asta e plăcerea ei.

Cam asta cred cei de la Times New Roman. Total adevărat. Pentru completări dă cu click pă mail. Răspunsul s-ar putea totuşi să întârzie. Mă gândesc acum cum s-o agăţ pe Maia Morgenstein dacă aş fi Gigi Becali.

Conu Doruleț Față Cu [Re]Acțiunea

20 ianuarie 1985

Într-o sală de maternitate, 2 ochi mari și beliți încep să se uite prin cameră. E băiat. Brunet. Înalt pentru unu’ care are 2 minute. Tacsu se uită la el cu mândrie. Își mângăie nevasta pe cap. Îl cheamă Doru. Pe băiat, nu pe tacsu.

Septembrie 92 – cred

Aceiași 2 ochi mari și beliți își fac intrarea în curtea școlii numărul 2 din Câmpina. E un pic timid Doruțu. Dar încrezător. Intră în clasa I și deja se uită după gagici. Tacsu îl bate ușor pe umăr și zâmbește. Are de ce să fie mândru. E la fel de slab și parcă scund decât restul țâncilor aduncți în curtea școlii respective. Doruțu, nu tacsu.

Iunie 1999

Pe holurile liceului Grigorescu din Câmpina este liniște. Ăia care vor în clasa a 9-a ies ușor emoționați din clase. Printre adolescenții bucuroși că au scăpat de ultima probă a examenului de capacitate, unu’ cu doi ochi mari și beliți. Îl cheamă Doru. Îi place liceul ăsta. Se gândește că dacă trece de examenul ăsta va veni aici. Și trece. Și intră într-a noua. A, B, C … care-o fi ea. Nici nu mai contează. E mai liniștit decât în ‘92. Deja se știa cu mulți dintre colegi. Îi place atmosfera.

7 Ianuarie 2004

Un Espero aproape dezmembrat face naveta între Câmpina și marketul de la intrarea în Cornu. E pe DN 1. Hanul, nu Cornu. În față la “Răcitor”, în Câmpina, mașina oprește. Doru e la volan. Mai sunt niște unii în mașină. Geamul de la șofer se deschide. “Bă, e ziua mea. Hai la market că dau o bere”. M-am suit în spate și am zâmbit. Nu știam ce mă așteaptă, dar eram nerăbdător.

8 Ianuarie 2004

“- Bem cafea?”

“- Bem, dar hai la mine!”

Am închis telefonul și m-am încălțat. Durerea de cap persista. Dar deja mă gândeam că poate trece odată cu cafeaua. Am coborât la magazin, am luat țigări și am pornit agale pe B. P. Hașdeu. La capătul străzii stă, într-un bloc cu 3 etaje, Doru.

Octombie 2006

Stăteam pe Viilor. Eram în anu’ 2 de facultate. Împărțeam aceeași cameră cu Moț (Cunoscut pe Internet sub pseudonimul fostmembrualmizeriei). Kafka era și el acolo. Stătea tot cu noi, dar avea camera lui. Aveam musafiri. Venise Doru. Ne tot întrebam cu ce să ne potolim setea. Eram studenți. Bani din părți. Am coborât la primul non-stop și am luat 2 sticle de vin-pastilă. 2 litri – 48 de mi de lei vechi. Aur curat pentru noi. Am urcat până la 6, unde stăteam și ne-am pus la calculator. Doar eu și Kafka ne aduseserăm măgăoaiele de computere de acasă. N-am intrat pe net că nu aveam. Dar aveam CD-uri cu filme porno. Am băgat unul în calculator…și a început cutremurul. Ne-am băgat sub grinzi, cică. Ne băgasem pe dracu, că dacă pica blocu’ ne lua și pe noi oricum. Kafka era în fața mea și striga “Adrenalină”. Doru era căcat pe el. Cel mai frică îi e de cutremure. Toți eram căcați pe noi, de fapt, dar el trecuse și prin ăla din ‘99 din Turcia. Cutremuru’, nu căcatu’. Am continuat să bem afară. În pijamale, până la 5 dimineața.

20 Ianuarie 2010

Habar n-am ce face Doru la ora asta. E 10: 14. Probabil bălește vreo pernă. Trebuia să ne vedem azi, dar Matizul meu nu este echipat cu plug. N-am cum să ajung la Câmpina, că fac 3 ani pe drum. Ne vedem noi zilele viitoare. Azi face un sfert de veac. Doru, nu Matizu.

7 repere destul de bine conturate, zic eu, din viața unuia, de care voi habar nu aveți. Dar ar fi bine să-l cunoașteți. Ar merita. Cred că pe astea le-am nimerit în mare parte. Sunt însă mult mai multe. Unele de care nici eu nu știu, deși am pretenția că îl știu destul de bine pe nebun. Și chiar vorbim multe. Habar n-am ce se urează când vârsta se măsoară în sferturi de veac. Probabil LA MULȚI ANI!. N-am chef însă să îi acord plictiseala de a asculta și din partea mea o astfel de urare. Îi zic decât să nu se schimbe. Și să ne vedem mai des pe la beri. La București. Sau Cornu. Sau Câmpina. Are suflet mare. Doru, nu Cornu. Sper să prindă veacul cu totul, și-atunci când l-o prinde, să bem din nou ca-n Viilor.  Sau să facem schimb de perfuzii. Ar merita. Să rămâi mereu la fel băi Nebunule … că fără idioțeniile tale, nici noi, șatra cu ștate vechi, n-am fi la fel. Rămâi la fel de idiot, că ești un idiot bun.

100 De Posturi Mai Târziu…

Ăsta e ăla cu numărul 100. Al sutălea articol pe care îl măzgălesc pe blog, al sutălea articol care se bucură de atenţia celor care citesc ca freneticii pagina de net “apărută dintr-o doză prea mare de plictiseală”. Am început prin primele zile ale lui septembrie şi nici acum nu-mi pare rău. Primul articol scris a fost unul, evident de sport. Însă pe parcurs mi-am dat seama că sunt şi alte lucruri, dacă nu mai importante, cel puţin la fel de interesante. 100 de articole mai târziu am ajuns aici. Cu bune şi cu rele, cu băgări şi scoate, cu aticole care aveau ca subiect tragedii, faze amuzante, oameni de suflet, poze şi videouri găsite prin mahalaua online.

Am primit şi comentarii de încurajare şi de descurajare, de felicitări şi de critică, însă de oprit nu am de gând. Până când…vom vedea. Dar peste toate şi toate, rag către cei peste 200 de vieweri zilnici, un mersi uniform şi ridic pălăria pentru cei care citesc din plăcere şi apreciază literele aşezate de tastatura de pe biroul meu, în mod constant în posturi. Rescriem împreună un articol de genul ăsta la numprul 1000, că până atunci o să mă simt încă un proaspăt iniţiat într-ale blogurilor. Dar până atunci sper că tot împreună vom râde, plânge, bucura şi uimi de toate idioţeniile adunate în paginile astea. Să trăim bine … măcar pe net şi să ne vedem printre rânduri în fiecare zi în care vrem să fim mai bine dispuşi.